Studiu de caz – FORMAREA CONŞTIINŢEI ISTORICE

FORMAREA CONŞTIINŢEI ISTORICE

I.Premisă

Imbracamintea orientala a boierilor romani

 

Motto:

,,Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte,

Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.

Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi parere.

Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?”

(Miron Costin, ,,Viaţa lumii”)

        Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă, credem noi, reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei), obiceiurile, cultura si civilizatia.

Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în careromânii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă.Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi deformaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină,originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicariimoldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului alXVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, deasemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici carecontinuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind, prin scrierilesale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de aelabora o descriere completă a trecutului poporului său.

M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturinaţionale, pentru care tema istoric este esenţială. De-a lungul timpului,conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau sesupune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despreoriginile şi vechimea românilor) .

Scrierile calugarilor

 

II.Cronicarii

Cronica este o lucrare cu caracter istoric, apărută în Evul Mediu, cuprinzând o consemnare conologică a evenimentelor sociale, politice şi familiale. Cronica este sinonim cu letopiseţ şi hronic.

Letopiseţul este o scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică, conform desfăşurării lor (cuvântul provine din limba slavă din ,,leto”=ani şi ,,pisăţ”=a scrie).Cronicarii sunt autorii de cronici sau de letopiseţe.

Secolul al XVI-lea marchează încă de la început o cotitură în cultura şi literatura noastră,întrucît acum se ivesc primele manifestări scrise în limba naţională,care vor câştiga tot mai mult teren şi vor deveni precumpănitoare în secolul următor.

Cronicarii români  ,,deprindeau încă din copilărie, odată cu mânuirea penei de scris, şi folosirea spadei, a arcului şi a buzduganului” după cum aminteşte George Ivaşcu în ,,Istoria Literaturii Române”. De cele mai multe ori ei erau buni militari, ca şi intelectuali, curteni şi artişti, precum cei din Occident. Pe umerii lor apăsau ,,reale şi grave răspunderi”(George Ivaşcu). Fiind în centrul evenimentelor, ca militari, oameni politici şi diplomaţi, cronicarii moldoveni şi munteni din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au cunoscut din plin viaţa dramatică şi aspră a locuitorilor de la Carpaţi şi Dunăre, despre care au relatat în scrierile lor atât de preţioase ca documente istorice. Dar mărturisirile lor sunt însoţite de exprimarea unor sentimente şi gânduri născute în strânsă legătură cu istoria ţării şi cu frământările şi evenimentele ce au avut loc în acele timpuri.

Buni cunoscători ai culturii clasice şi ai limbilor greacă şi latină, cronicarii moldoveni şi munteni prin activitatea şi scrierile lor, au determinat apariţia unui umanism specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a poporului şi a latinităţii limbii române, punând bazele istoriografiei naţionale.

În literatura istorică medievală românească s-au afirmat personalităţi de mare talent recunoscut unanim, fiecare cu stilul său, întâii noştri prozatori precum: Griogore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino, etc.Aceştia au materializat visurile lor de înalţare spirituală, nutriţie în vremurile atât de zbuciumate ale istoriei neamului, în lucrările lor, numite în general letopiseţe.

Din galeria acestora, merită pomeniţi în primul rând, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, ale căror suflete au vibrat la ideea că neamul nostru are o origine aşa de glorioasă, deşteptând în ei mândria de neam, patriotismul.,,Căuta-te acum, cititorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti…că eşti drept vlah, adică italian şi rîmlean”, scria Miron Costin în ,,De neamul moldovenilor”.Cei trei sunt uniţi prin conştiinţa originii romane a neamului şi latinitatea limbii române.Poate de aceea ei eu creat cele mai importante opere istoriogeografice, numindu-le, ficare , ,,Letopiseţul Ţării Moldovei

Grigore Ureche

Primul dintre marii cronicari este Grigore Ureche(1590-1677), urmaş al unei vechi familii boiereşti, fiul lui Nestor Ureche, om cu cultură aleasă, care a jucat un rol important în viaţa politică a Moldovei, îndeplinind funcţia de mare logofăt. Grigore Ureche s-a refugiat de cateva ori în Polonia împreună cu familia sa. Acolo a studiat latina, gramatica, retorica şi poetica pe textele scriitorilor clasici.Întors în Moldova, a îndeplinit cateva funcţii: logofăt, spătar, mare spătar în timpul domniei lui Vasile Lupu, devenind unul dintre sfetnicii domnitorului, apoi mare vornic al Ţării de Jos.

Din patriotism, alimentat de o cultură profundă, şi luând ca model scrieri istorice străine pe care le-a cunoscut în Polonia, Grigore Ureche începe să redacteze în limba română un Letopiseţ amplu al Moldovei în care vroia să consemneze evenimentele mai importante din istoria ţării.

Preocupat de faptul că letopiseţul trebuie să consemneze istoria adevărată a Moldovei, Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii( cronicile polone şi latine, letopiseţele moldovene în limba slavonă), din amintiririle tatălui său, Nestor Ureche, ale altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni, precum şi din scrisorile primite de la străini şi actele aflate la curtea domnească, după cum însuşi mărturisea: ,, Grigore Ureche ce au fost vornic mare, […] au cercat ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitorii de cuvinte deşarte”.

Scrisoarea sa se numeşte ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” de când s-au descălecat ţara şi cursul anilor şi de viata domnilor care o consemnează evenimentele desfăşurate între anii 1359-11594, începând cu întemeierea Moldovei, de către Dragoş Vodă până la a doua domnie a lui Aron Vodă.

Acest letopiseţ este singura sa lucrare cunoscută, păstrată sub formă de copii şi rămasă neterminată. Din numărul mare de copişti, cel mai fidel a fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care a deformat adevărul istoric.,,Letopiseţul Ţării Moldovei” reprezintă începutul istoriografiei în limba română.

Cronicarul Grigore Ureche îşi expune intenţiile în capitolul introductiv al lucrării, intitulat ,,Predoslovia”. Autorul însuşi mărturiseşte că: ,, … cetind cărţile şi izvoarele, şi ale noastre şi cele străine, au aflat cap şi începătură moşilor… ca să nu să înece anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…” Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un ,,scriitor de cuvinte deşarte, ci de dreptate”.

Istoriograful Ureche a intuit primul originea romană a poporului nostru şi a afirmat ideea latinităţii limbii şi a poporului român. În opera lui mai apare şi ideea originii comune a tuturor românilor din Translvania şi Maramaureş cu aceea a moldovenilor: ,,căci de la Râm ne tragem şi cu ale lor (ale latinilor) cuvinte ni-s amestecate”.

Acest cronicar e un narator fără podoabe lingvistice, sobru, căruia nu-i lipsesc observaţiile morale în schiţarea, în linii mari, a unui portret, cum este cel al voievodului Stefan cel Mare, căruia îi dedică trei sferturi din cronica sa.În capitolul ,,De moartea lui Ştefan Vodă celui Bun, vă leato 7012”, pe doi iulie 1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat primul portret literar: ,,Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său il ştia a-l acoperi, şi unde nu gandeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndepărteze, şi pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să ridica deasupra biruitorilor”.

Grigore Ureche s-a străduit să ofere modele de voievozi cu dragoste de ţară, apărători ai libertaţii şi independenţei cum este Ştefan cel Mare.Talentul lui Ureche este dovedit mai ales de schiţarea profilului moral, realizat concis: aflăm că Ştefan era temperamental, inteligent, harnic, bun conducător de oşti, viteaz, autorul lăudându-l pentru multele războaie câştigate şi pentru dăruirea sa pentru ţară.

Alt portret este acel al domnitorului sângeros Alexandru Lăpuşneanul. Nucleele epice şi vorba memorabilă consemnate de cronicar (,, De nu mă vor, eu îi voiu pe ei şi de nu mă iubesc eu îi iubescu pre dânşii şi voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”) au trecut în nuvela lui Costache Negruzzi, tot astfel cum mitul eroului exemplar a servit ca punct de plecare pentru o serie de opere literare şi istorice despre domnitorul Ştefan cel Mare.

Prezentarea tablourilor din viaţa internă a Moldovei este realizată simplu şi ilustrează relaţiile dintre domnitori şi boieri, obiceiurile de la curtea domnească, ca şi luptele interne pentru tronul ţării, dusă între domnitorii ajutaţi de oaste străină. Dorind controlul domniei de către boierime, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi, dar a glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării.

E de subliniat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale a poporului, cu toate că a promovat ideea izbăvirii Moldovei de turci numai în alianţa cu Polonia.

În capitolul intitulat ,,Pentru limba noastră moldovenească”,

cronicarul remarcă influenţa altor limbi ,,aşişderea şi limba noatră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”, afirmă dependenţa romană şi face unele aprecieri referitoare la cuvintele româneşti care seamănă cu cele latineşti: ,,… de la rîmleni, ce le zicem latini: pâne, ei zic panis, carne, ei zic caro, găina, ei zic galina, etc.. că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am întelege”.   Cronicarul afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.

Nicolae Manolescu, în ,,Istoria critică a literaturii române” subliniază urmatoarele trăsături ale operei: atitudine critică fată de izvoare, scop patriotic şi educativ mărturisit. Cronicarul este conştient de necesitatea că română să aibă o istorie a lor, precum au alte popoare.Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc.

George Călinescu în ,,Istoria literaturii române” afirmă că: ,,Adevăratul dar a lui Ureche este…portretul moral, pe care îl crează, îl sintetizează”, într-un mod original. ,,Toată valoarea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului.[…]. Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascunzişuri ironice[…]”.Nicolae Manolescu spune că: ,,Prima noastră cronică este, în ansamblul ei, o operă clasică a prozei istorice”.

Miron Costin

Miron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din Moldova, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română.Prin anvergura lucrărilor sale,Costin este personalitatea cea mai proeminentă din ţările române,în tot veacul secolului al XVII-lea.

Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă. Se născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia,unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia. Mai apoi ia parte la diferite bătălii, devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca şivornic al Ţării de Sus sub Iliaş, rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. Datorită înţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul,când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că turcii au luat Cameniţa, Costindă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”. Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir,care „mânca bine şi bea bine”, şi „numai iscălitura învăţase de o făcea”, cu care era chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot, porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei sale, capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului, care mai apoi a regretat îndelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugăciune, fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său.Miron Costin reia firul istoriei cu domnia lui Aron Vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661). Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor în competiţie cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei.

Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrângerea oastei otomane, Miron Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punându-i la dispoziţie unul din castelele sale de lângă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, Miron Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este “Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni”. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite “zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, “Despre originea şi căderea transilvănenilor”, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)”, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începînd cu evenimentele din 1633, Miron Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”. Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.

De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mândriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătând dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intermediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca “Viaţa lumii”, “Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei”, etc.

La Miron Costin întâlnim pentru ultima oară un echilibru între tentaţia povestirii şi efortul de pozitivare a demonstraţiei. Miron Costin îşi încheie predoslovia la „Letopiseţ” cu făgăduinţa unui „letopiseţ întreg” şi cu regretul de a nu-l fi realizat încă. Cel din 1675 este prezentat ca o parte dintr-un plan mult mai vast : „Fost-au gândul mieu iubite cetitorule,să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi[…] şi urdzisam şi începătura letopiseţului.” El este adevăratul întemeietor al tradiţiei istoriografice în cultura românească,fiind primul care înţelege să lucreze după un plan clar,cunoscând dinainte locul fiecărui detaliu informativ şi făcând eforturi conştiente şi metodice în privinţa documentării.

Miron Costin este primul intelectual român la care putem surprinde o încercare(mai mult bazată pe intuiţii decât pe demonstraţie) de a fundamenta o metaistorie. El a înteles că istoria nu e doar o succesiune (ordonare cronologică) ci şi cauzalitate, monument cultural şi îndreptar politic. El îşi îndreaptă o mare parte a eforturilor spre lămurirea originii a poporului, a cărei necunoaştere o deplânge deseori.

Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.

 „nu se poate literatura română fără Miron Costin”. „Miron observă sistematic,compune,și ceea ce iese de sub pana lui,mult mai puțin spontan,este rodul unei arte”.

„Însă adevărata contribuție a lui Costin la scrisul românesc este sintaxa.Cunoscător al frazei latine,el a desfășurat-o în moldovenește în spiritulși cu ajutorul limbii noastre,păstrându-i toate registrele și toate fluierele.Cu el sintaxa literară apare începută și cu desăvârșire încheiată,în stare de a exprima orice gând”.(George Călinescu„Istoria literaturii române,de la origini până în prezent”)

Constantin Cantacuzino

Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, nobil, istoric şi geograf din Ţara Românească (n. 1655 – d. 1716). El a fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, şi al Elenei, fiica lui Radu Şerban. Fratele Şerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino au fost domni ai Ţării Româneşti.

Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi Constantinopol şi desăvârşite începând cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoştinţe temeinice de limbă italiană şi latină, şi al sferei culturii greceşti. S-a păstrat un jurnal al învâţăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menţionează pe un instructor de origine albaneză, Caludi. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menţionat ca învăţat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Ţării Româneşti de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică şi istorică a ţinuturilor cursului mijlociu şi inferior al Dunării.

În 1672 Cantacuzino este întemniţat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Şerban reuşi să-l aducă la Constantinopol prin relaţiile pe care le avea la Înalta Poartă şi-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influenţa politică a stolnicului a fost totuşi importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.

Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane şi a pledat pentru apropierea de Rusia şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la răstunarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretenţiile la tron ale propriului fiu, Ştefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzaţia colaborării cu austriecii.

Pe lângă corespondenţa cu renumite personalităţi politice, diplomaţi şi cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall’Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterităţii caiete de note istorice şi o operă istorică fundamentală, Istoria Ţării Rumâneşti dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini şi occidentali. Lucrarea este redactată la iniţiativa lui Ferdinand Marsigli şi susţine cu multă fervenţă, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul şi locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane şi romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menţinerea structurilor politice proprii. Implicaţiile politice nu i-au lăsat răgaz să-şi definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne şi conţine prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este şi autorul unei hărţi a Ţării Româneşti, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova şi folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneţia, precum şi al prefeţei unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ţinuturile locuite de români.

Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conţine printre altele şi o listă a cărţilor tipărite în principatele române la sfârşitul veacului al XVII-lea. Frumuseţea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironeşti, este menţionată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puţine cărţi din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar şi de sorginte protestantă. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărţilor achiziţionate de el însuşi, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci şi latini, scrierile filozofice şi cosmografice ale lui Aristotel şi comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogăţită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum şi de cărţi aduse de oştenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei.

De-a lungul vieţii Cantacuzino a colecţionat manuscrisele cărturarilor care trecuseră pe la Mărgineni şi periodice de limbă italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parţial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de cărţi care erau încă păstrate la Mărgineni.

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei în anii 1693 şi respectiv , 1710-1711, pe parcurs implicându-se în diferite domenii , cum ar fii : enciclopedist , etnograf , geograf , filozof , istoric , lingvist , muzicolog , om politic şi un cărturar recunoscut pentru scrierile sale.

S-a născut la data de 26 octombrie 1673 , in localitatea Silişteni din comuna Falciu, in zilele noastre locaţia deţine numele cărturarului .Este fiul lui Constantin şi al Anei , la 15 ani fiind nevoit să plece la Constantinopol timp de 22 de ani pentru a fi zalog la Inalta Poartă , înlocuindu-l pe Antioh , devenit ulterior domn al Moldovei .Dimitrie Cantemir se întoarce la Academia Patriarhiei Ecumerice datorită faptului ca Inalta Poartă nu il confirma ca fiind domn al Moldovei. Antioh ii lasa intreaga mostenire lui Dimitrie Cantemir  deoarece este ales domn al Constantinopolului , acest fapt lăsându-l pe tânărul carturar intr-o situaţie precara, Dimitrie Cantemir a avut o viaţa de familie potrivnică unui domnitor , prima sotie fiind Casandra Cantacuzino , cu care are 5 copii , mai precis , Matei , Constantin , Serban , Maria şi viitorul diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir. În a doua casatorie are un copil cu fiica unui general care îi daruieşte o fată pe nume Anastasia .

La Iaşi ,1710 , Dimitrie Cantemir este inscăunat de către turcii care şi-au pus încrederea in omul nepotrivit , cărturarul având un tratat secret cu Petru cel Mare , care consta în eliberearea tarii de sub dominaţie otomană , astfel păstrând integritatea Moldovei .Dimitrie Cantemir este un adept al domniei autoritare , adversar al atotputernicei mari boierimi, cu intenţia de a transforma taranii in oameni liberi .După numai un an de domnie, Dimitrie Cantemir i se alătură lui Petru cel Mare in războiul ruso-turc , fără a plasa Moldova sub suzeranitate rusească.Datorită pierderii luptei de la Stănilesti , emigrează în Rusia cu familia sa , unde desfasoară o activitate rodnică.La 1 august 1711 , primeşte titlul de Principe Serennisim al Rusiei, contribuind la cartografierea Rusiei.Cea mai bună lucrare a sa  influenţată de umanismul renaşterii şi gândirea înaintată o reprezintă “ Hronicul a vechimei romano-moldo-valahilor” , în care susţine faptul că limba română are 4 dialecte şi sprijină latinitatea limbii şi a poporului.Această lucrare devine o piesă importantă in cultura Scolii Ardelene şi este primul român ales membru al Academiei din Berlin .

Dimitrie Cantemir moare la data de 1723 , în refugiu , după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică şi este înmormântat in Rusia , la Dimitrovka, în biserica   Sf. Nicolae , care a fost construită după planurile sale şi cu hramul ca al Bisericii Domneşti şi este până in zilele noastre considerat unul dintre cei mai mari umanişti ai Europei.

Istoria ieroglifică este şi o lucrare istorică şi o satiră politică,scrisă româneşte,însă într-un stil foarte nelămurit,cu o alcătuire de fraze de tot neobişnuită în limba noastră şi adesea ajungând la obscuritate. Iată cum începe: <<Mai dinainte decât temeliile Vavilonului  a se zidi şi Semiramis într-însul raiul spânzurat (cele din şapte minuni ale lumii unul este)a zidi şi Eufratul între ale Asiei ape vestitul prin uliţe-i a-i porni;între creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chiteală şi holbură de socoteala ca aceasta se scorni>>. Sub formă de alegorie ,ni se descriu intrigile politice dintre familiile boiereşti de la finele secolului XVIII. Muntenia este numită împărăţia vulturului şi Moldova leului;între acestea se începe o luptă,pe care autorul o povesteşte în 12 părţi înşirând un mare număr de fabule ,a căror deplină înţelegere este foarte grea,deşi pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate.

Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor,întâi pre limba latinească izvodit,iară acum pre limba românească,scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir Voievodul şi de moşie domn al Moldovei şi a svintei rossieneşti împărăţii cniaz .În Sant Petersburg Anul 7225(1717)nu este o cronică, precum ar arătat titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruinţa românilor în Dacia şi viaţa lor până la întemeierea principatelor .După trei cărţi în „ prolegomena”în care vorbeşte despre daci,despre romani şi despre originea românilor,respingând „bazna unui Misail şi Simeon”de care se ocupă şi Miron Costin în cartea descălecatului,urmează hronicul „vechimii Romano-Moldovlachilor”,adică partea principală a operei .Aci vorbeşte de colonizarea Daciei,şi apoi,pentru epoca fiecărui împărat,arată dovezi de stăruinţă a românilor.Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în „Misia”,dar curând s-au întors în”Dachia”.Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului româno-bulgar şi ajunge până la ceea ce numesc cronicarii”descălecarea a doua”,adică fundarea principatelor. Se înţelege că,faţă cu cunoştinţele istorice şi arheologice de azi ,scrierea lui Cantemir cuprinde multe erori;dar,dacă ţinem cont de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm vastitatea cercetărilor şi priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare.

Ion Neculce

„La moldoveanul Ion Neculce ni se înfățișează,la prima vedere,un boier de țară,un fel de răzeș,fără cultură și fără orizont,dar având cu toate acestea un temperament foarte puternic și o inimă în legătură cu inima[…]poporului român așa cum se înfățisează el în Moldova;deci un moldovean de treabă și sfătos,un mare povestaș[…].”(N.Iorga, „Istoria literaturii românești)

Ion Neculce (1672-1745) este, cronologic vorbind, al treilea mare cronicar moldovean, dupa Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al cronicilor acestora, prin care se reconstituie istoria Moldovei “de la al doilea descalecat”, de la intemeierea din 1359, pana la evenimente apropiate de contemporaneitatea autorilor.

Infatisand o perioada istorica la care, in buna parte, este contemporan, Ion Neculce nu scrie .dupa izvoare decat pentru primii cinci ani, de la Dabija-Voda pana la Duca-Voda, pentru urmatorii, pana la 1643, “ce au scris singur, dintru a sa stiinta, cat s-au intamplat de au fost in viiata sa”. Tonul pe care. il adopta este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre el insusi la persoana a treia), care scrie nu din interese proprii sau la porunca domneasca, ci pentru a duce mai departe povara colectiva a inaintasilor de recuperare a timpului istoric: “Iara de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-au si Ion Neculce, biv-vel-vornic in Tara de Sus, a scrie intru pomenirea domnilor”. Cu toata aceasta declaratie initiala, in genere respectata, de-a lungul scrierii invinge impresia directa, de participant sau de martor apropiat al evenimentelor, care confera cronicii luj Neculce calitati literare remarcabile, de povestitor autentic, cel mai important de pana la Ion Creanga.

In cronica propriu-zisa, structurata in douazeci si cinci de capitole, cate unul pentru fiecare domnie din perioada respectiva, Necutce prezinta uneltirile grupurilor de boieri la Poarta, luptele interminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, aliantele pentru apararea crestinatatii, evenimentele mai deosebite din viata tarii, intamplarile mai neobisnuite. Cronicarul foloseste deopotriva anecdota, portretul pitoresc, amanuntul colorat. Personajul cel mai important al cronicii sale este Dimitrie Cantemir, caruia ii confera o tipologie moderna, de personalitate impunatoare a timpului sau. Pentru Neculce, Cantemir este un om doritor nu atat de avere, cat de faima, atat cartura­reasca, de om invatat, cat si militara, de luptator pentru eliberarea romanilor de sub dominatia Imperiului Otoman, caruia ii prevede de altfel decaderea inevitabila, in lucrarea sa “Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae”.

Neculce se dovedeste insa si un om cu un temperament Vulcanic, devenind de multe ori narator subiectiv, inclinat spre pamflet: se aprinde repede in comentarea unei nedreptati sau a unui eveniment istoric potrivnic intereselor tarii. Un ton tragic, aproape elegiac, il are povestirea uciderii lui Miron Costin, caruia vataful de aprozi Macrei nu-i da voie sa ajunga la Iasi pentru a se dezvinovati in fata domnitorului Constantin Cantemir.

Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările,ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorări.

Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor”ce puteau genera epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar„negativii”,ca în cronica lui Miron Costin). Iar această naraţiune,ce aduce aliteratură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi), într-un cuvânt,anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de aironiza. Ironia rezultă din intonaţia orală,precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o realitate. Chemată mereu să sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare.

Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la denunţ la bănuialăp lasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele mai multe ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar nu se poate bucura din plin niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri,”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce.

Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului.Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. Ele „sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au scris aice”.”O sama de cuvinte”reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzicunii…dar adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie nemică…”),dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare,credibile şi mai ales delectabile.

Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin artanaraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului.Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatic destinului uman.

Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şirolul propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.

Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romanaun grup de cărturari din Tara Româneasca,unii anonimi,autori de cronografesau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scrismai târziu fata de cronicarii moldoveni. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab,Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viataculturala,un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat.

Ne-am deprins sa folosim termenul de ‘cronicari’ pentru o serie intreaga de autori de scrieri istorice. Doar citind cateva nume din seriile demult constituite din ‘cronicari’ moldoveni si munteni, constatam ca apar convocati in acelasi spatiu Grigore Ureche, Miron Costin,  Ion Neculce(moldoveni) si dintre munteni, autorul ‘Letopisetului cantacuzinesc’, care este probabil Stoica Ludescu. Intre operele acestora exista insa deosebiri  importante. Operele din secolul al XVII-lea ale celor trei mari moldoveni reprezinta contributii fundamentale la stradania de instapanire a limbii nationale in cultura, la cizelarea tiparelor stilistice ale scrisului romanesc. Aceasta perioada instaleaza ‘in conceptia teoretica si in opera practica’ a istoricilor romani o perspectiva integratoare.

Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti,putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu auformaţia intelectuală a moldovenilor. In plus, cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat încontinuare, în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecaredată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile începând cudescălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.

 

III.Principalele teme abordate de cronicarii moldoveni

A. FORMAREA  POPORULUI  ROMAN  SI  AL  LIMBII  ROMANE

Soldati daci

Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe,  care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.

Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papă Pius al Il-lea ş.a.) de asemnea erau de părere că românii “sunt de neam italic”. Cronicarii şi savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Canta-cuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene – Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Româ­nească şi Moldova din “vechii romani”, care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.

In procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.

Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) – numai în aspect economic şi cultural, iar după aceasta – s-a produs o sinteză etno-culturală daco­română. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsirei Daciei de către legiunile romane (271-275). Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână). Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migrato-rilor – a goţilor, apoi a hunilor. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) – în Transilvania, cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în Moldova – Costişa-Botoşana-Hansca), care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparniţe de turnat cruci.

Peste această populaţie protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova..Ca urmare, populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-românilor ş.a.În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.

Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători de animale sedentari, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară), în perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba protoromână comună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte.

Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană este divizată, iar din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care se desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-a schimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române.

Folclor

Deşi limba dacă nu şi-a lăsat prea mult amprenta asupra limbii române,obiceiurile, îmbrăcămintea şi religia dacilor se resimte în tradiţiile, modul de viaţă şi chiar şi în literatura populară a poporului român. De exemplu, în „Mioriţa”, atitudinea senină aspra morţii poate fi considerată o reminiscenţă a cultului dac al sufletului nemuritor.

Caz cu totul special, Mioriţa pare a fi o sinteză a întregului folclor, preluându-i caracteristicile şi legitatea. Memoria cântecului mioritic păstrează documente autentice reprezentând experienţe şi etape mentale diferite, de inspiraţie medievală, precreştină sau chiar preistorică. Ponderea acestor “experienţe mentale” sunt de factură medievală. În formula celor mai arhaice variante cunoscute, Mioriţa este eminamente un colind medieval, cu profunde conotaţii precreştine; iar prin riturile pastorale invocate aluziv, rădăcinile sale pot fi regăsite în preistorie.

De asemenea, îmbrăcămintea populară este foarte asemănătoare cu cea a dacilor de pe Columna lui Traian. Influenţele dace se simt chiar şi în unele colinde sau obiceiuri religioase româneşti.Obiceiurile şi religia latină nu au fost asimilate atât de mult, pe cât cultura sau modul de organizare care a fost impus imediat după cucerire. Câteva obiceiuri latine care şi-au păstrat semnificaţia şi azi ar fi îngroparea morţilor (dacii îi incinerau şi păstrau cenuşa şi urne speciale ascunse în grote) sau toastul.

Unul dintre cele mai importante sentimente pe care poporul român (se presupune că) l-ar fi împrumutat de la latini ar fi sentimentul unităţii naţionale. Acest sentiment a făcut posibilă existenţa statului român până în ziua de azi, în ciuda invaziilor popoarelor din jur. Acest sentiment este deseori evocat pentru a argumenta unitatea semantică,morfologică şi gramaticală a limbii române de azi.

Mitologie:

Baba Dochia (sau Baba Odochia) simbolizează unul dintre cele mai importante mituri româneşti. Există multe variante ale acestui mit, al cărui nume pare a proveni din calendarul bizantin, care pe 1 martie celebra Sfânta Martiră Evdokia.

Una din variante este varianta mitului “Traian şi Dochia” despre care celebrul critic literar George Călinescu spunea că este “rezultatul unei întregi experienţe de viaţă a poporului român”. Se spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndrăgostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmărită fiind de trupele lui Traian, aceasta se ascunde pe muntele sacru, Ceahlău, împreună cu oile. Este ajutată de Maica Domnului, care o transformă împreună cu turma sa într-un complex de stânci.

O altă variantă povesteşte despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinţei ei. Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră şi a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Cristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reuşit să ducă la bun sfârşit această sarcină grea, şi-a îndreptat paşii spre casă, dar nu a fost primită bine, soacra sa, din contră, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o că Mărţişor (aşa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea?                  Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea şi totul începuse să îngheţe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se pot observa şi astăzi pe muntele Ceahlău şi sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.

De asemenea originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar prezenţa sa atât Români cât şi la Bulgari (sub numele de Marteniţa) este considerată ca fiind datorată substratului comun Daco-Tracic, anterior romanizării la primii şi slavizării la ultimii, deşi legendele populare îi dau alte origini, care, la Bulgari, sunt legate de întemeierea primului lor hanat la Dunăre, în anul 681. Se mai consideră deasemenea că sărbătoarea mărţişorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşu — război.

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul datând de acum cca. 8 000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb şi roşu erau purtate la gât. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova şi Bucovina mărţişorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu ața albă-roşie, şi era purtat de copii în jurul gâtului. Fetele adolescente purtau şi ele mărţişor la gât în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr şi să-l păstreze până la sosirea primilor cocori şi înflorirea arborilor. La acel moment, fetele îşi scoteau mărţişorul şi-l atârnau de creanga unui copac sau altul, iar moneda o dădeau pe caș. Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.

O alta legenda mai putin cunoscuta este cea a lui Roman şi Vlahata, povestea a doi fraţi, strămoşi eponimi ai românilor (valahilor). A fost adesea interpretată ca mit esenţial al românilor:”Au pornit din cetatea Veneției doi frați: Roman și Vlahata, care fiind de credință creștină, au fugit de prigoana ereticilor împotriva creștinilor și au venit în orașul numit Roma Veche și și-au întemeiat o cetate după numele său, Roman. Și și-au trăit anii, ei și neamul lor, până ce s-a despărțit Formos papa de la ortodoxie la legea latină. Și după despărțirea de legea lui Hristos, latinii și-au întemeiat o cetate nouă și au numit-o Roma Nouă și au chemat la dânșii, la latinie, pe Romanovici <urmaşii lui Roman>. Romanovicii însă n-au vrut și au început să facă război mare cu dânșii și nu s-au despărțit de credința lui Hristos. Și din vremea aceea au tot fost în război până la domnia lui Vladislav craiul Ungariei.” —Petre P. Panaitescu, Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ion Bogdan, p. 159

 

Plugusorul

Pluguşorul la români conţine o amplă descriere a muncilor agricole, o adevarată poveste, in versuri, alternând între solemnitate şi umor, a obţinerii roadelor pământului şi a pâinii. Evident că substratul mai adânc al acestei poveşti “puse in scena” este de a întoarce lumea la un tipar mitic, al întemeierii, pe vremea lui “Badica Traian”. Tradiţiile legate de finalul unui ciclu agricol sunt prezente la toate popoarele vechi. Românii marcau sfârşitul muncilor agricole prin Saturnalii si Calendele lui Ianuarie (Festum Kalendarum), in care ar trebui căutată originea colindelor româneşti, deci şi a Pluguşorului.

Cele patru mituri esenţiale din literatura populară au fost definite de criticul George Călinescu:

1.Mitul jertfei pentru creaţie(mitul estetic) este prezentat de balada populară „Mănăstirea Argeşului” şi exprimă credinţa ca nicio opera nemuritoare nu se poate realiza fără sacrificiu. Mitul mai este cunoscut şi sub numele de „mitul meşterului Manole”

2.Mitul mioritic sau mitul transhumanţei este ilustrat in creaţia populară de balada „Mioriţa” şi exprimă atitudinea omului în faţa morţii, pe care individul şi-o asumă ca pe un dat firesc, ca pe cealaltă latură a existenţei, de aceea balada a fost realizată prin alegoria viaţa-moarte.

3.Mitul erotic sau mitul puberal este cunoscut şi ca „mitul Zburătorului”, fiind ilustrat de povestea populară a Zburătorului, pe care Ion Heliade Rădulescu a versificat-o în poezia omonoma”Zburătorul”.Mitul ilustrează credinţa că , la vârsta pubertaţii, fetele tânjesc după sentimentul de iubire total necunoscut şi care apare pe neaşteptate ,producându-le o puternică stare emoţionlă

4.Mitul etnogenezei este reprezentat de balada populară ”Traian si Dochia” ilustrează etnogeneza poporului român.

B.UNITATEA

Unitatea poporului roman

Considerăm că prima dovadă a unităţii neamului românesc îl constitue formarea statelor medievale româneşti şi dorim să trecem repede în revistă cum s-a petrecut aceasta.În perioada marilor migraţii, daco-romanii sunt pe rând stăpâniţi de Imperiul Hun, apoi de avari (neam asiatic înrudit cu hunii) şi de către slavi.Românii, numiţi în izvoare „vlahi” au avut în această perioadă ca formă deorganizare obştea sătească. Însă necesităţile de apărare în faţa incursiunilorrăzboinice ale migratorilor au dus la apariţia unor forme mai avansate deorganizare în comparaţie cu uniunile de obşti.

Acestea au fost voievodatele,cnezatele şi banatele, formaţiuni ce întruneau câteva uniuni de obşti având înfrunte un cneaz, un voievod (din slavonă – conducător de oaste) sau un ban.Aceste formaţiuni au reuşit să dăinuie în timp deoarece acceptau obligaţii economice şi militare către invadatorii ce s-au succedat în timp, în schimbul autonomiei şi păstrării tradiţiilor.Întemeierea statelor medievale româneşti a fost un proces complex, cu multe etape, de la unificarea grupărilor administrative regionale până la obţinrea independenţei şi la formarea instutiţiilor necesare.

Voievodatul Transilvaniei 

Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă lateritoriul Transilvaniei. După anul 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii, iar pe măsura extinderii lor teritoriale în direcţia Transilvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunilepolitice locale româneşti.Pentru că ordinul cavalerilor Ioaniţi joacă şi el un rol important în formarea Ţării Româneşti şi pentru a evita crearea vre-unei confunzii vrem să văexplicăm fugar diferenţele dintre aceştia.

Cavalerii Teutoni 

Aveau ca simbol crucea neagră pe fundal alb. Erau un ordin miliatar cruciat format în secolul XII în Palestina.

Cavalerii Ioaniţi 

Au ca simbol crucea malteză (8 colţuri) de culoare albă pe fond negru. Au ca patron pe sfântul Ioan de Ierusalim. Ordinul este fondat în 1099 la Ierusalim,de către un grup de negustori din sudul Italiei, pentru îngrijirea medicală apelerinilor şi ajutorarea săracilor. În timp însă se reorienteză pentru lupta împotriva musulmanilor.

Cavalerii Templieri 

Au ca şi simbol crucea roşie pe fond alb. Sunt formaţi în 1096, în urmaprimei cruciade, pentru asigurarea siguranţei pelerinilor care călătoreau spreIerusalim. Numele lor iniţial este „Sărmanii Soldaţi ai lui Cristos şi ai Templuluilui Solomon”.

Ţara Romanească

Din Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 vedem care era situaţia la sudulCarpaţilor: sunt amintite 5 formaţiuni politice dependete de Regatul Ungariei.Ce înseamnă această dependenţă? În schimbul recunoaşteri suzeranităţiimaghiare, care implica conducători aleşi de regele maghiar, taxe şi dări, ţărileromâne beneficiau de protecţie. Cavalerii Ioaniţi sunt aduşi tocmai pentru aapăra cnezatele împotriva atacurilor mongole.Procesul de unificare la sudul Carpaţilor are 2 etape şi a fost favorizat dedisputele pentru succesiunea la tronul Ungariei.

Voievodul care s-a impus înfruntea noii realităţi politice a fost Basarab I. Acesta a acţionat pentru înlăturarea stăpânirii tătare la gurile de vărsare ale Dunării, s-a implicat înevenimente politice în defavoarea Ungariei şi a refuzat să mai plătească tribut.Astfel, regele maghiar, trimite o oaste pentru pedepsirea lui Basarab. Armatamaghiară este însă zdrobită la o „posadă” (posadă = trecătoare prin munţi) la9-12 noiembrie 1330. În urma acestui eveniment Ţara Românească îşi câştigăindependenţa. Lupta aceasta este poate prima care atestă unitatea românilor.A doua etapă a acestui proces s-a desfăşurat sub urmaşii lui Basarab I: NicolaeAlexandru, cel care a întemeiat prima mitropolie a Ţării Româneşti şi Vladislav Icare l-a sprijinit pe călugărul Nicodim şi a fost nevoit să poarte prima bătălie cuturcii,Se succed Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrân care păstrează aceaşi politică, încercând să consolideze statul format.

Moldova

În 1345,  Ludovic I al Ungariei, împreună cu o parte din nobilimea din  Transilvania, duc o campanie împotriva tătarilor. Regele îl lasă pe unul dintreparticipanţi, Dragoş, voievod maramureşean, în Moldova, acesta făcând o“marcă” de apărare pentru Ungaria. Populaţia locală un a vrut să accepteaceasta şi îi acordă sprijin unui altvoievod din Maramureş, Bogdan, ce se afla  în conflict cu regalitatea maghiară. Acesta trece Carpaţi, “descalecă” înMoldova şi îi alungă pe urmaşii lui Dragoş, creând statul medieval independent Moldova. Încercările ulterioare ale Ungariei de a supune Moldova au eşuat.Lui Bogdan i-au urmat Laţcu, Petru Rareş, Roman Muşat, Ştefan cel Bătrânşi Alexandru cel Bun, sub care Moldova s-a extins şi s-a organizat.

Încă dintr-o fază incipientă, conştiinţa unităţii de neam, de limbă şi deorigine îşi pune amprenta pe gândirea şi acţiunea personalităţilor celor maireprezentative ale epocii. Triada Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,precum şi stolnicul Cantacuzino, urmat de Dimitrie Cantemir, scriu de pe poziţiide clasă precise, cu limitele generate de apartenenţa la acestea, însă îi simţimvorbind în numele unei realităţi mult mai complexe şi reuşesc să dea expresieunor idei şi sentimente a căror permanenţă poate fi urmărită în evoluţia ulterioară a culturii române.

Aceeasi religie ortodoxa, aceeasi limba si acelasi mod de viata au constituit elementele care au asigurat unitatea culturii romanesti, indeosebi a celei populare.

Tablou din Palatul Patriarhiei care reprezintă Unirea Principatelor Române

C.CONTINUITATEA

Continuitatea poporului roman

Originea, continuitatea şi unitatea poporului român în spatiul Daciei vechi a fost şi continuã sã fie unul din capitolele cele mai importante ale istoriei României, capitol care a generat o vastã literaturã de specia­litate, începând cu diferiţi cãlãtori si erudiţi strãini din epoca Renaşterii, cu cronicarii moldoveni sau munteni din secolele XVII-XVIII, ca sã continue pânã în zilele noastre. În ultimele douã secole, tema aceasta a preocupat în mare mãsurã istoriografia, lingvistică şi etnologia din alte ţãri, încât ne aflãm în faţa unei bibliografii enorme, la nivel european, axatã fie pe teza continuitãţii (majoritatea contribuţiilor), fie pe falsa teorie a imigrãrii românilor din Peninsula Balcanicã în ţinuturile unde locuiesc şi astãzi. În cercetarea arheologico-istoricã, lingvisticã ori etnologicã româneascã şi europeanã, încã din a doua jumãtate a secolului trecut şi pânã dupã terminarea celui de-al doilea rãzboi mondial, etnogeneza, gloto-geneza şi unitatea românilor au constituit o preocupare constantã, în care, de multe ori, s-au consumat pasiuni strãine ştiinţei, datã fiind recrudescenţa în unele medii a teoriei rosleriene. Trebuie însã relevat cã, în perioada la care ne referim, istoriografia româneascã, prin repre­zentantii ei ilustri, A.D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, V. Pârvan. Gh.I. Brãtianu si alţii, a fundamentat ştiinţific teza referitoare la originea daco-romanã şi autohtonia poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic, arãtându-se, totodatã, caracterul neştiinţific, anistoric, al teoriei despre imigrarea unui întreg popor dintr-un alt spaţiu în patria lui dintotdeauna.Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei noastre, originea şi continuitatea românilor fiind una dintre temele cele mai frecvent dezbătute în literatura de specialitate. De mai bine de două secole, disputa istoriografică în jurul “problemei” originii poporului român şi a vieţuirii lui în ţinuturile carpato-danubiano-pontice în mileniul marilor migraţii ,constituie una dintre cele mai aprige din întreaga medievistică europeană.

Problema continuităţii (elementul “cheie” al etnogenezei) nu este doar o problemă ştiinţifică ci, începând cu sec. XVIII, şi o problemă politică. Este de altfel singurul aspect asupra căruia, atât partizanii cât şi adversarii continuităţii, au căzut de acord – caracterul politic al dezbaterii.

După ce secole în şir, originea latină a limbii şi a poporului român şi prezenţa neîntreruptă a românilor în spaţiul nord-dunărean au fost un fapt de conştiinţă istorică europeană, într-o vreme când interesul lumii europene pentru societatea românească era precumpănitor intelectual, în 1781/1782 apărea prima reacţie adversă (negativă) faţă de continuitatea românilor. Ea intervenea în secolul al XVIII-lea, în momentul în care, în lupta pentru emancipare socială si politică, românii din Transilvania au transformat ideea originii romane si a vechimii lor în provincia intracarpatică într-un instrument al aspiraţiilor şi cererilor lor sociale si naţionale.

Când românii din Transilvania – care alcătuiau majoritatea populaţiei – au cerut egalitate în drepturi cu celelalte nationalităţi, li s-a răspuns că nu pot fi egali  cu acestea deoarece au venit în ţara mai târziu, din care pricină ar fi fost consideraţi “toleraţi”! Reacţia lui Sulzer era reacţia “naţiunilor politice” în faţa revendicărilor “plebei valahe”, ce le punea în discuţie privilegiile de clasă.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistică scrierilor lor. Importanţa cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu constă neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formării conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură.

Zorii istoriei scrise i-au surprins pe înaintaşii înaintaşilor noştri în cetăţile de piatră ale Carpaţilor şi Balcanilor, în bogata vale a Dunării şi de-a lungul marilor râuri care, spre Soare-Răsare, îşi călătoresc undele spre primitorul Pont Euxin. Generaţie după generaţie, au durat, cu mult timp înaintea epocii homerice, o civilizaţie agro-pastorală, rivalizând cu lumea helladică şi miceniană, o societate sedentară, divinizând soarele care dă viaţă          rodului, au dezvoltat felurite tehnici agricole şi meşteşugăreşti pe care, de la ei, acei primi agricultori şi păstori ai locului, moştenindu-le, alături de simţul pentru frumos, originalitatea portului şi a datinilor, dragostea fierbinte de moşie şi de libertate, ţăranii agricultori şi păstori români le-au trecut peste hotarele timpului, până în zilele noastre. Şi dacă acei înaintaşi au dispărut în istorie, au făcut-o contopindu-se în NOI cei de astăzi, permiţând cercetătorilor moderni să identifice în poporul român “cel mai frumos exemplu de continuitate a neamului”. Într-adevăr – aprecia André Armad – acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa /…/ fie că este vorba de traci /…/, de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitarea unui neam”.

V.Vechea civilizaţie a românilor

 

Să-i privim acum mai aproape pe oameni, în manifestarea lor cotidiană, “viaţa neştiută” a celor pe care soarta i-a hărăzit să fie împreună.

 a. Aşezări, gospodărie, locuinţa

Aşezarea preponderenţă a romanilor în perioada pe care o analizăm a fost satul. La sat locuia cea mai mare parte a populaţiei romaneşti, satul era “universul” cultural şi de civilizaţie al romanilor. Târgul, un “sat” mai mare la început, apoi oraş, va dobândi rolul dominant din perspectiva fenomenului de cultură şi civilizaţie abia în secolul al XIX-lea. S-au încercat, de către etnografi, tot felul de tipologii ale satului românesc: după ocupaţiile principale – sate agricole, sate agricole pastorale, sate pastoral agricole, sate pastorale, sate de pescari, sate specializate pe meşteşuguri; după modul de aşezare al caselor – sate cu case izolate, sate răsfirate (disociate), sate aglomerate, sate de-a lungul drumului etc. Dincolo de toate acestea, satele romaneşti au evoluat în funcţie de nevoile epocii, de condiţiile locale, s-au “aşezat” în locuri mai ferite, s-au “născut” şi au “murit” după cum s-au mişcat “vremurile”. Este suficientă o excursie prin ţara pentru a observa varietatea acestora, dar este necesară o trăire îndelungată acolo pentru a-i surprinde într-adevăr felul de a fi.

Gospodăria, ca expresie a raportului dintre aşezare, condiţii, ocupaţie şi tradiţie, cunoaşte, la rându-i, o mare varietate. O gospodărie cuprindea, de regulă, casă, vatră construită aparte, adăpostul pentru animale, gropile de cereale, şoproane, fanatul etc. Gospodăria putea fi: fără îngrăditură, îndeosebi în zonele de munte, ceea ce înseamnă amplasarea ei în centrul suprafeţei de teren (de regulă fanatul); gospodăria cu curte deschisă în faţa casei, cu elemente (grajduri, şoproane etc.) nelegate între ele, specifică în zonele premontane; gospodăria cu curte dublă (una în faţa casei, cealaltă pentru animale şi acareturi), specifică zonelor agricole şi pastorale; gospodăria cu ocol întărit, în care acareturile sunt aşezate pe toate laturile încât pare o mică cetate, specifică zonei Branului şi Mărginimii Sibiului. Gospodăriile erau permanente, cele din vatră satului, sau temporale, cele aşezate la o oarecare distanţă de sat şi legate de unele activităţi sezoniere. Gospodăriile erau, de regulă, împrejmuite , cu garduri din nuiele, lături, mai târziu din scânduri. Materialul principal de construcţie era lemnul, din acest punct de vedere ţara noastră încadrându-se în aria arhitecturii lemnului specifică sud-estului european.

Locuinţa constituie una din cele mai grăitoare expresii a modului de viaţă a poporului, a gustului său, a unei tradiţii etnice şi culturale. Aici se desfăşoară cele mai multe dintre activităţi, se transmite experienţa de viaţă, se însuşesc moduri de viaţă etc. Locuinţa de suprafaţa este tipul cel mai răspândit de locuinţa la romani, alături de cea semiîngropat. Locuinţa cu o singură încăpere constituie cazul cel mai răspândit şi mai vechi. Cu timpul va apărea tinda, a doua cameră (cămara)- acest tip de locuinţa fiind considerat cel tradiţional la romani. Abia în secolul al XVIII-lea se va dezvolta locuinţa cu mai multe încăperi. Elementul central al locuinţei îl reprezenta vatră, cu sau fără cuptor. Vatră era locul unde se făcea foc, era sursa de căldură, uneori de iluminat, şi loc de preparare a hranei. Vatră era prevăzută cu horn sau era cu “ieşire” liberă. Camera de locuit mai cuprindea: patul, laviţa, masă şi scaune, blidarul, ladă de zestre şi un minim de elemente de decor.

Materialele din care era construită locuinţă erau lemnul, pământul şi piatră (cărămizile se vor folosi abia în secolul al XIX-lea). Arhitectură, tehnicile de îmbinare, modul de realizare a acoperişului (de regulă, în două ape) sunt extrem de diverse, condiţiile locale, contactele cu alte stiluri având un cuvânt greu de spus. E suficient să vizităm un muzeu al civilizaţiei populare pentru a remarcă acest aspect.

Locuinţele boiereşti şi domneşti, modeste la început, erau construite din lemn şi piatră, cu pivniţe şi mai multe încăperi. În secolele XVII-XVIII stările avute îşi construiesc somptuoase case, palate întărite, curţi domneşti, din piatră şi/sau cărămidă, acoperite cu ţiglă. Cele din mediul rural ale boiernaşilor au rămas la un stadiu modest.
În secolele XVII-XVIII începe introducerea aprovizionării cu apă potabilă a unor târguri (oraşe), se pavează cu traverse de stejar principalele căi de acces în oraşe (Târgovişte, Bucureşti), creşte numărul prăvăliilor, se construiesc hanuri etc.

 b. Alimentaţia

În ţările romaneşti au existat condiţii prielnice producerii hranei, rezervele alimentare ale acestora fiind apreciate. Varietatea reliefului, activităţile agricole foarte diverse, numărul rezonabil al populaţiei, hărnicia şi modestia romanilor au făcut ca societatea românească să cunoască mai rar cumplitele perioade de foamete sub semnul ameninţător al cărora a trăit lumea medievală. Invaziile străine pustiitoare, nu chiar aşa de dese cum s-ar părea, calamităţile naturale, marile obligaţii faţă de Poartă Otomana, productivitatea agricolă scăzută şi starea rudimentară a uneltelor au menţinut însă lumea rurală românească în sărăcie.
Pâinea nu era chiar la îndemâna oricui, în primele secole alimentul de baza era mălaiul. Extinderea culturii porumbului a adus mămăligă în prim-planul alimentaţiei romanilor. Masa romanilor era variată, dar sărăcăcioasă; se mânca aproape orice, dar puţin, după criteriul “burta plină”, în funcţie de sezon (cel mai greu era spre începutul primăverii), în condiţii modeste de prelucrare a alimentelor primare. Regulile ortodoxe stricte, cu posturi periodice, cutume refractare la nou, i-au păstrat pe romani în cadrele grijii faţă de ziua de mâine, i-au mulţumit cu puţin. Marile sărbători religioase, nunţile, botezurile, pomană de la unele înmormântări erau adevărate ospeţe.

La curţile boiereşti, domneşti şi mănăstireşti lucrurile stăteau altfel. Ospeţe mari, abundente, însoţite de muzică, se încingeau ori de câte ori era nevoie (aniversări, căsătorii, hram, victorii militare). Influenţele culinare orientale sau apusene se fac simţite în ultimele secole ale perioadei în discuţie. Dacă lumea otomană ar fi manifestat predilecţie şi pentru porci, păsări de curte, porumb, chiar şi vite, ca pentru grâu şi oi, ar fi fost vai şi amar de ţăranul roman.
Băuturile alcoolice au fost prezente în consumul romanilor. Consumul vinului era o îndeletnicire străveche, ţările romaneşti erau renumite prin podgoriile lor. De la 1366 avem ştiri despre producerea berii (Floreşti, lângă Cluj), la sfârşitul secolului al XIV-lea începe practicarea distilării alcoolului. Ospeţele fără băutură erau ceva de neconceput.

c. Vestimentaţia

Ţăranii îşi confecţionau singuri hainele, producând în gospodărie materia primă (lana, inul, cânepă) şi ţesăturile respective. Femeile torceau, ţeseau şi împleteau toată iarna lucruri în casă. În sate erau meşteşugari care produceau cojoace, căciuli, opinci, pieptare, şerpare (brâuri din piele). Spre munte erau sate specializate în producerea de postavuri (ţesături) groase de lână, îmbunătăţite prin baterea în piue. În secolul al XIV-lea este atestata roata de tors şi cea de depanat, iniţial în Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei şi a curelei de transmisie. La argăsitul pieilor se folosea cenuşă, conservarea lor iniţială făcându-se cu sare. Îmbrăcămintea de toate zilele era sărăcăcioasă, destul de sumară. Cea de sărbătoare (de regulă hainele cu care s-a pornit în viaţa la căsătorie) era mai curată, mai frumos lucrată, completă (de la opinca până la căciula) şi strâns legată de tradiţie prin înfăţişare. Spălarea se realiza foarte rar cu săpun (scump şi rar, deci greu de obţinut), folosindu-se leşia (apa rezultată prin fierberea cenuşii de lemne).

Vestimentaţia celor bogaţi era cu totul altfel; despre aceasta avem cele mai multe ştiri. Contactul cu alte civilizaţii (orientală, apuseană-italiană, germana, poloneză, apoi rusească) s-a manifestat cu prisosinţă în vestimentaţia domnitorilor şi mărilor boieri.
Veşmintele sunt o lungă perioadă de timp aidoma cu cele de la Bizanţ, unele accesorii sunt occidentale; în secolul marii lupte antiotomane suferă unele influenţe poloneze, iar după 1541, pe cele orientale.

Costumul boieresc etalează o gamă largă de forme, de la pălăriile-mitre brodate cu fir de aur, şube de postav de diverse culori, pantaloni strânşi pe picior şi cizmuliţe groase la bărbaţi, la pălăriile cu boruri lungi, cercei lungi şi foarte bogate şube de postav aurit şi rochii împodobite cu pietre preţioase, la femei.
Materialele scumpe aduse atât din Occident, cât şi din Orient, dau splendoare acestor articole vestimentare: postavul flămând, velurul de Ipria, alături de serasan (o mătase orientală ţesută cu aur), taftaua, atlasul şi catifeaua, toate “mărfuri tătăreşti”, “aduse de pe mare”. Dacă spre sfârşitul secolului al XVII-lea romanii erau încă cu două fete – una apuseana, altă bizantino-orientală, în secolul următor orientalizarea vestimentaţiei boiereşti se desăvârşeşte.
Din punct de vedere al vestimentaţiei, viaţa în târgurile romaneşti era extrem de diversificată: de la costumul popular românesc, la costumul “nemţesc” al târgoveţilor braşoveni şi sibieni, de la cizmă, rubaşca şi căciula rusască şi poloneză, la turbanul şi salvării turceşti.

e. Familia

Familia veche românească a avut un caracter nuclear, anume de “familie butuc”, copiii după căsătorie mutându-se în propria lor gospodărie, cu excepţia ultimului născut.

La baza familiei stătea căsătoria care, în concepţia populară , constituia un element obligatoriu în ciclul vieţii. Căsătoria era precedată de logodnă, care se putea face printr-un înscris sau fără un act scris, cu consimţământul celor în cauză. Căsătoria efectivă, după dreptul popular şi cel scris medieval, presupunea: manifestarea voinţei, îndeosebi a tinerilor, rolul părinţilor fiind mare în realizarea (aranjarea) unor căsătorii, vârsta (“băieţii să fie puberi, iar fetele apte pentru bărbat”, spunea dreptul scris), adică băieţii să fie trecuţi de 14 ani, iar fetele de 12 ani. În realitate, se căsătoreau la o vârstă mai mare.

Formalităţile încheierii căsătoriei erau asigurate, în sistemul popular, prin “spectacolul” nunţii, care era o ceremonie religioasă şi laică destinată a face “publicitatea” necesară introducerii tinerilor în comunitatea sătească. Jurământul în faţa altarului şi schimbarea inelelor (verighetelor) făcea parte din ceremonial.

Raporturile dintre soţi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor, principiu consfinţit de preceptele religioase dominante. Pravilele romaneşti din secolul al XVII-lea stabileau obligaţia de fidelitate a soţiei, obligaţia de a urma pe soţ, soţul putând s-o certe pe soţia sa, să o bâtă, în funcţie de vină, până la o pune în fiare, în temniţă (pivniţa).

Zestrea juca un rol important în actul întemeierii familiei. Cei avuţi creau copiilor, chiar şi fetelor, zestre bogată. De regulă, fetele veneau cu lucruri gospodăreşti, iar băieţii cu casa, pământ, vite, unelte agricole. După căsătorie se realiza o comunitate de bunuri. La divorţ, destul de rar, se practică însă sistemul înapoierii bunurilor (zestrei), fapt ce atrăgea uneori certuri între familiile celor căsătoriţi.

Numele dublu apare sporadic, începând din secolul al XV-lea şi s-a format prin însoţirea prenumelui cu un patronimic sau cu o poreclă, ca în cazurile: Radu Solcea, Mircea Buzea, Ion Capota, Toma Ghinda, Gheorghe Sârbul. Pentru a se diferenţia de omonimele frecvente în documentele de stăpânire funciară, prenumele boierilor apăreau tot mai des însoţite de numele domeniilor sau al dregătoriilor lor. La prenumele negustorilor şi meseriaşilor se adăugau, ca patronimice, numele profesiunii lor. Ţăranii se individualizau în mod frecvent prin numele tatălui său al mamei şi prin poreclele ce însoţeau prenumele lor.
Femeile căsătorite se identificau prin prenumele lor însoţit de prenumele soţului lor, ca în cazurile: “Lină, femeia lui Luca”, “Anca, jupâniţa lui Milea”, sau prin prenumele maritale propriu-zise, formate din prenumele soţilor cu sufixele feminine, ca : Mitroaca (soţia lui Mitru), Patrogea (soţia lui Patru), ori din porecla sau profesiunea soţului, ca : Olărita (soţia olarului). Rareori, atunci când bărbatul se instală în casă şi averea femeii, el primea numele soţiei cu o terminaţie de genul masculin, ca Dochitoiu (soţul Dochitei), Catrinoiu (soţul Catrinei).

Copiii. Conform sistemului patrilineal, legătura de rudenie (filiaţia) se stabilea după tată, apoi după mama. Stabilirea filiaţiei după tata era însoţită de anumite proceduri, cum era, de exemplu, ridicarea copilului de la pământ de către tată, în nordul Moldovei. Puterea părintească în sistemul popular avea forme absolute, părinţii putând dispune după bunul plac de copii. Sistemul înfierii (adopţiunii) şi “legitimaţiei” (legitimatio=dobândirea puterii părinteşti asupra copiilor născuţi în afara căsătoriei) a funcţionat în acele veacuri.
În sistemul popular, incapacitatea pricinuită de vârsta înceta odată cu căsătoria tânărului său tinerei, acest moment marca intrarea în rândul “oamenilor”. Tinerii “fără barbă”, chiar căsătoriţi, nu puteau participa la adunările de obşte, consideraţi ca fiind anormali. Pravilele din secolul al XVII-lea considerau că băieţii, începând cu vârsta de 25 de ani, deveneau majori, având toate drepturile şi putând face “tot lucrul”.

  Arhitectura. Pe lângă tradiţia locală, monumentele arhitectonice care s-au păstrat bisericile, în special, reflectă influenţe bizantine, precum şi apusene. Din secolele XIV-XV s-au păstrat, în Ţara Românească şi Moldova, puţine monumente de arhitectură. Unele dintre ele, ca de pildă biserică de la Cozia, prezintă un plan triconc (era compusă dintr-un naos dreptunghiular, prevăzut cu câte o absidă în capătul de est, ca şi pe laturile de nord şi sud) şi influente ale arhitecturii sârbeşti. Biserica Sfântu Nicoară din Curtea de Argeş, ridicată pe la 1340, având un plan de “cruce greacă înscrisă” într-un dreptunghi şi o cupolă, sprijinită în interior pe patru pilaştri, vădeşte influenţe bizantine. În Moldova, cele mai vechi lăcaşuri de cult sunt construite în planul unei bazilici romane cu influenţe gotice în plan treflat, de influenţa bizantină.

Din prima jumătate a secolului al XVI-lea s-au păstrat în Ţara Românească două monumente de mare valoare artistică: Biserica SF. Nicolae de la Mănăstirea Dealu şi Biserica episcopală de la Curtea de Argeş. Ultimele decenii ale secolului al XVI-lea şi prima jumătate a celui următor constituie o perioadă de mare înflorire a arhitecturii moldoveneşti. Este perioada de apogeu a “stilului moldovenesc”. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea în arhitectura bisericească din Moldova au început să se introducă elemente noi de provenienţă muntenească. În ceea ce priveşte construcţiile cu caracter laic nu s-au păstrat decât unele cetăţi în ruină, în Moldova şi Ţara Românească.

          Locuitorii târgurilor şi oraşelor proveneau în cea mai mare parte din rândurile ţăranilor. Ei nu beneficiau, decât în cazuri foarte rare, de imunităţi precum locuitorii oraşelor din apusul Europei. Târgurile erau socotite proprietate domnească şi, ca atare, domnii puteau dărui unor “fideli” ai lor, boieri sau clerici, terenuri în vatra târgurilor sau venituri ale acestora. Vom reveni asupra acestui subiect.

Robii erau formaţi din ţigani şi tătari. Robii trăiau în sălaşe, care cuprindeau mai multe familii. Aceste sălaşe erau conduse de cnezi, juzi sau vătămani de ţigani sau tătari. Aceştia judecau neînţelegerile dintre robi, îi duceau la diferite munci pentru stăpâni, strângeau dările la care erau impuşi robii. Robii erau consideraţi că o parte din averea stăpânilor. Ei puteau fi vânduţi, cumpăraţi, schimbaţi, uneori eliberaţi. Robii constituiau mâna de lucru cea mai sigură şi mai ieftină. În cadrul gospodăriei feudale îndeplineau îndeosebi activităţi meşteşugăreşti. Unii dispuneau de avere proprie, constând mai ales din vite.

IV.Devoltarea constiintei nationale

Revoluţia de la 1848 a cuprins întreg spaţiul locuit de români cu excepţia Basarabiei, determinând modificarea conştinţei naţionale. Moldovenii, muntenii şi transilvănenii, reprezentaţi de Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu şi Simion Bărnuţiu şi-au manifestat hotărârea de a înlătura vechile structuri sociale şi politice şi de a pune baze unităţii naţionale a românilor. Una dintre ţintele Revoluţiei de la 1848 a fost aceea de a-i aduce pe români în sfera modernităţii. Din nefericire, Turcia şi Rusia ţaristă au cooperat pentru înăbuşirea revoluţiei şi, în cele din urmă, au reuşit. Cu toate acestea, programul revoluţionar s-a păstrat ca ideal naţional şi speranţă vie. Unitatea naţională a României a fost desăvârşită la finele primului război mondial, perioadă de nelinişte socială şi naţională pentru Europa centrală şi de răsărit. Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor inşişi. S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societăţii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.

Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ele au fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne.

Ocupaţia sovietică din 1940 a însemnat distrugerea sistemului economic şi a identităţii naţionale în Basarabia. Conform dispoziţiilor date de Stalin, zeci de mii de băştinaşi (în principal români, dar şi ucraineni şi ruşi ne-comunişti) au fost deportaţi în Siberia. La 14 iulie în acelaşi an, la ordinul lui Beria familiile românilor moldoveni deportaţi au fost dezmembrate şi deportate, bărbaţii fiind trimişi în lagăre diferite de cele unde au fost trimise femeile şi copii lor.

După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991, fosta Republica Sovietică Socialistă Moldovenească se declară independentă la 27 august 1991 sub numele de Republica Moldova.Încercările de unire cu România iniţiate din ambele părţi, nu au dus la nici un rezultat, dependenţa economică a ambelor ţări faţă de Rusia, prezenţa pe teritoriul Moldovei a celei de-a 14-a Armată rusă şi șovinismele antagoniste ale populaţiilor conlocuitoare, ducând la un impas politic.

La sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină. Poetul face următoarea mărturisire: “Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.De  asemenea  referindu-se  la  Republica  Sovietica  el  afirma: “S-a împlinit unul dintre cele mai mari visuri ale mele: s-a prăbuşit imperiul roşu, care, potrivit tradiţiei istoriei planetare, nu are cum să reînvie. Nici un imperiu din lume n-a renăscut vreodată. Pentru că toate imperiile au fost împotriva firii umane. După sfărâmarea odiosului imperiu sovietic, va cădea şi comunismul în Basarabia, nu am nici o îndoială. Iar după asta se va împlini şi celălalt vis: re-Unirea Basarabiei cu Ţara.[…] I-aş spune Ţării că, pentru România cel mai mult s-a bătut şi se bate Basarabia. Dovadă sunt şi Marile Adunări Naţionale care au câştigat Alfabetul Latin, Limba Română, Tricolorul, Stema. Şi, bineînţeles, Imnul “Deşteaptă-te, române!”, apoi “Limba noastră”, pe versurile lui Mateevici. Prin urmare, noi suntem cei care, înaintea Uniunii Europene, am fi meritat România.”

 

DE-AI CURGE TU, PRUTULE
Lui Dumitru Farcasu
De-ai curge, tu, Prutule,
De-ai curge pe Nistru,
Sa nu ma mai desparti
De fratii mei!
De-ai curge tu, Prutule,
De-ai curge pe Mures,
Ca liber sa pot asculta
Cantecul nostru,
Cantecul neamului meu!
De-ai curge tu, Prutule,
De-ai curge pe Olt,
Sa nu
Mai fiu intrebat
Ce caut eu,
Ce caut in Tara mea?!

 

VI.Concluzii

 

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece, provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi”.1 Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie

feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”

Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura, obiceiurile.

Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra,în faţa lumii de atunci,originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român, continuitatea şi unitatea românilor pe aceste meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile personalităţi : Grigore Ureche,Miron Costin,la Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie Cantemir,iar la Ion Neculce,într-o formă mai restrânsă,chiar dacă opera acestuia a fost favorizată de apariţia deja a manifestărilor înaintaşilor enumeraţi mai sus.

Bibliografie

  • Internet

http://www.e-referate.ro/referate/Formarea_poporului_roman_si_a_limbii_romane2005-03-18.html

http://www.scribd.com/doc/40489732/Studiu-de-Caz-Formarea-Constiintei-Istorice

http://www.slideshare.net/guest7a6dd/studiu-de-caz-ii-ic-presentation

http://www.istoria.md/articol/76/Miron_Costin

http://enciclopedia-dacica.ro/civilizatia_daca/civ_rominilor_02.htm

http://enciclopedia-dacica.ro/civilizatia_daca/civ_rominilor_01.htm

http://www.scribd.com/doc/40489732/Studiu-de-Caz-Formarea-Constiintei-Istorice

http://www.scritube.com/istorie/ETNOGENEZA-AUTOHTONIA-UNITATEA91477.php

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/

  • Ureche, Grigore, Letopiseţul ţărâi Moldovei,
  • Miron Costin Letopiseţul Ţărîi Moldovei de la Aaron Vodă încoace
  • Neculce, Ion, Predoslovie la Letopiseţul Ţării Moldovei
  • Sala, Marius (coordonator), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988 (pentru compoziţia lingvistică modernă)
  • Călinescu, George, Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, ed. Minerva, 1982
  • Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, ed. Minerva, 1978
  • Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1997
  • N. Cartojan, “Istoria literaturii române vechi”

2 thoughts on “Studiu de caz – FORMAREA CONŞTIINŢEI ISTORICE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s